Advertisements

Azi cînt jazz

Când citești gândurile cuiva și ai senzația că ți-a dat cheia de la camera lui, sau de la nopțile ei – depinde, de la caz la caz… În cazul Mihaelei Stanciu, versurile pe care „cântă azi jazz” sunt mai mult decât o cheie de acces. Poemele sale par hieroglifele un limbaj comun – nu în sensul de „banal” ci-n acela de limbaj „particular”, propriu dialogului singular între percepții ce se inventează chiar în timp ce-l citești.

Dar poezia e mai mult ca un discurs, deblocarea unei stări a conștiinței, ori a unui simț pe care-l credeai pierdut. E un sunet care se leagă ușor, vers după vers, împletindu-se poem cu poem, notă cu notă, și dispare cu ecou – ca o melodie pe care n-o mai auzi, dar o fredonezi, până o uiți…

Am primit la redacție încă de anul trecut cartea de poezii a Mihaelei Stanciu, însă abia azi am reușit să-l parcurg pe de-a-ntregul, să-i las slovele să mă pătrundă – să devină sunete, cum ar veni. Vocea poeziei a cam răgușit în ultimii 15 ani de fumat neîntrerupt, cum zice Nora Iuga în frumoasa-i prefață, și iată că după împrăștierea „fumurilor” valorile se afirmă c-o voce regăsită. A liniștii:

Sînt o tăcere – sună poemul meu preferat din acest volum:

aș inventa un alt cuvînt pentru iubire

simplu, intraductibil

pentru dor,

pentru jale

fără sinonime totale

fără sinonime parțiale

 

aș plînge și aș rîde la un loc

fără justificări

azi muzică tristă și puțină melancolie

 

aș crede că lumea s-a întors cu susul în jos

din vina mea

sau nu nepărat

 

m-aș arunca fără premeditare

în scurgerea ei inversă

ca atunci cînd dormeam cu tălpile proptite de tăblia patului

și picioarele suspendate pe o pernă mare

aleg tăcerea, ca pe un somn adînc

să nu aud nici o întrebare

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment