Advertisements

Arta complicității

*continuare de aici

Noile mele prietene erau femei în floarea vârstei, frumuseți în pârg care – eram sigură – pocneau când făceau sex (sau amor, cum declarau), în timp ce bărbații din jurul lor mi se păreau oameni-plăcintă. Tăcuți sau deschizând gura cu greu, lenți, plicticoși, și mai ales comozi. Făceau pe misterioșii la greu, dar în realitate erau complet lipsiți de vitalitate, chestie pe care o ascundeau sub nevoia sau stilul – ziceau ei – de a se păstra low-profile în ochii lumii, pentru a nu-și arăta banii. Se credeau bogați, pentru că erau miliardari, că milionari eram toți.

În ciuda milioanelor de pe fluturașii de salariu, clasa de mijloc superioară era pe cale de dispariție. Mai existau doar acei middle-class wannabe, oameni care-și cumpărau lucruri, disperați să pară cumva în ochii altora. În realitate, existau doar cei super-rich și pinguinii. Primii erau cei care cumpărau acțiuni Apple, iar ultimii, ahtiați după produse Apple. Dar lumea confunda hyperbogații, supra-bogații sau bogătașii de odinioară cu bogățeii de azi, cei care mai puteau epata doar prin mașinile și telefoanele folosite.

Știți deja din cărțile Agathei Cristie ce mari pasiuni pot ascunde micile orașe de provincie, și din filme cum se încolăceau pe verdele gazonului din curtea conacelor sau pe galbenul baloților, ca niște șerpoaice, doamnele cu grădinarii, grăjdarii și alți virili servitori, în zile și nopți lungi de vară. Doar decorul se schimbase de-atunci încoace. Bogații de azi erau la fel de plictisiți, în vreme ce săracii – la fel de goi la pungă și tărtăcuță, pe cât erau de tari în instalație. Și eu știam, și încă din proprie experiență. Plecarea, sau mai degrabă fuga mea din micul oraș, se datorase unei „experiențe” despre care nu povestisem nimănui: printr-un concurs de împrejurări, timida de mine ajunsese iubita celui mai puternic om din oraș.

Primarul orașului – ați ghicit, despre el era vorba – era un tip serios, căsătorit, și chiar apreciat, inclusiv de către adversarii politici. Asta în vreme ce eu nu eram, pe atunci, decât o timidă. Angajată pe postul de referent în Primărie, mai aveam accese de curaj, spunând din când în când lucrurilor pe nume, după luni de acumulări, în care-mi înghițeam vorbele. În urma unei asemenea ieșiri ajunsesem a doua secretară, mai degrabă ca să zbor din biroul referentelor care nu mă mai sufereau. Iar eu, îndrăgostită până atunci un singur bărbat, care-mi făcuse un singur copil și pe care-l credeam unica variantă posibilă, acumulam în continuare tensiuni, în ciuda biroului aerisit pe care-l ocupam, după transfer.

  • fragment din ORASUL imPOSIBIL, în curs de apariție. Foto ©: Crina Prida

– continuă aici

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment