Advertisements

Anuță dragă – Bianca Tămaș

Deși își prezintă ultima sa carte drept „o operă de ficțiune”, notând înaintea citatelor de pe pagina de gardă că Orice asemănare cu personaje sau fapte reale este pur întâmplătoare, vocea naratoarei Bianca Tămaș se substituie celei a bunicii sale, din istorisirile căreia reușește să contureze un univers autentic. Se pare că acest univers (pentru ea, ca și pentru noi, cititorii, unul ficțional) a impresionat-o suficient cât s-o determine să-l așeze pe hârtie pentru a-l împărtăși.

Intuiția Biancăi este corectă: curând, lumea bunicilor va dispărea, pentru că satul românesc este pe cale de a-și epuiza atât resursele materiale cât mai ales (și mai dureros pentru noi) cele umane, oameni care au reușit cumva să mai păstreze tradițiile, înainte ca ele să să dispară. Pentru ca ele să fie puse pe hârtie sau așezate într-un muzeu, cum este Muzeul etnografic al Transilvaniei în care Bianca Tămaș și-a lansat cartea publicată la editura „Școala Ardeleană” acum vreo trei luni.

Primele pagini mi-au amintit de studiul dr. Balázs Lajos publicat la Pallas Akadémia Kiadó, Csíkszereda în 2009 sub titlul: Amikor az ember nincs es ezen a világon – What makes you feel out of this world. Sexual Culture and Morality among Peasants. Materialul etnografic prezentat în lucrare a fost cules de dr. Balázs în Sândominic, (Csíkszentdomokos, Hargita) în perioada 1985-2000, după care s-a făcut și un film documentar, Izvorul tinereții.

Cum se vede iubirea la vârsta a III-a? se întreba cercetătorul maghiar. Și cum reușesc oamenii să rămână împreună atâta vreme? pare că se întreabă tânăra autoare, în paginile cărții. Bătrânii, în general, sunt oameni care-și cântăresc bine vorbele, în vreme ce tinerii le vehiculează cu destulă ușurință. Poți să pui vorbele bunicilor în orice context, cuvintele lor tot vor păstra acea încărcătură chibzuită ce sfidează derizoriul, însă e mai greu de surprins mentalitatea satului din urmă cu 50 de ani doar trecând pe acolo, chiar dacă ții pe umăr o cameră de filmat.

Ce face Bianca Tămaș în acest volum este o fericită îmbinare între poveștile impecabil redate ale satului și lirismul vârstei tinere. Această combinație livrescă are meritul de a păstra farmecul limbii tradiționale (acea exprimare neaoș ardelenească pe care orice lingvist, chiar și nespecialist, o va savura) și de a deschide o poartă de receptare contemporană spre arhaisme care ar putea părea altfel neinițiaților, desuete. Sub condeiul și prin ochii săi, povestea recapătă contururi clare. Am apreciat îndeosebi sublinierea tropilor narativi, adevărate stop-cadre pe imagine:

Când am fost cu un picior dincolo de lemnul care era bătut acolo și cu un picior dincoace, la noi în grădină, m-am aflat înșelată că mă duc cu el. M-am gândit la cei șaptesprezece ani ai mei și mă vedeam prea tânără, cu toate că pe atunci așa era obiceiul, ca fetele să se mărite devreme. M-am gândit la săraca maica, văduvă, îmbătrânită și singură…

Mi-am bănuit, mi-a părut rău, dar nu m-am putut întoarce.

Înainte să deschid volumul Biancăi Tămaș, suspectam o apropiere sau o urmă de inspirație din Povestirile mameibătrâne ale mentorului său literar, Radu Țuculescu, mai ales că o coincidență făcea ca romanul acestuia să fi fost tradus recent în limba maghiară, chiar în perioada lansării Anuțăi dragă. Dacă ambele narațiuni vor fi având la origine întâmplări reale, dezvoltarea lor probabil că diferă. Romanul Biancăi este o rescriere „cu înțelesuri” a unei istorii care capătă sens literar, la vârsta maturizării autoarei.

Volumul a fost publicat la începutul acestui an la Editura Școala Ardeleană, redactor de carte: Vasile George Dâncu.

Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment