Advertisements

Anca

… continuare de aiciLa asta mă gândeam în timp ce nu-l mai ascultam pe Hip cum se dezlănțuie, studiind-o, iar ea, simțindu-se fără îndoială privită, făcea pe neinteresata: o dădea de gol doar bâțâitul pantofului rotund, semn că se plictisea sau avea ceva pe limbă. Chiar și după ce închidea gura, Anca părea că-și ține botul țuguiat.

Nu doar buzele sale, ci întregul ansamblu voluptuos ce le angrena lăsa impresia că astupă cu greu un zâmbet pregătit, gata oricând să se dezgolească, șăgalnic, spre cineva. La a doua sticlă de vin pe care Hip o desfăcea, cuprins de febra dialogului cu Andrei, m-am descoperit unic destinatar al zâmbetului Ancăi. Se aplecase către spre mine, întrebând discretă:

— Snobii ăștia burghezi se dau hipsteri progresiști?

— Credeam că numai mie mi se pare, am încercat să nu par mirat, ca să nu ratez ocazia nesperatei intimități.

După o seară care-ncepuse bine, dându-mi speranțe că voi afla mai multe, întâlnirea lui Hip cu Andrei părea să ducă spre un eșec lamentabil pentru noi, ceilalți, rămași spectatori la discuția lor. Cum îmi oferise chiar ea ocazia unei ieșiri onorabile din scenă, eu n-aveam de gând să pierd așa ceva, drept pentru care mi-am scos telefonul și am început să strig în el, tot mai agitat:

— Alo, da? Pe buneee? Venim imediat!

M-am întors spre Anca:

— Era cineva de la dispecerat: e ușa deschisă la birou!

— Ești nebun? se sperie ea. Acuma, înainte de control!

Am ieșit amândoi în fugă, aproape complet ignorați de ceilalți cinci de la masă. Abia după câțiva pași i-am aruncat o privire Ancăi, mirat s-o văd așa ambalată. A trebuit s-o prind de mână ca s-o opresc:

— Nu era niciun telefon, am vrut doar să ieșim afară!

— Nu ești normal, mă lovi ea cu geanta.

Am surprins-o zâmbind ușurată; mă lovise cu plăcere, ca să se descarce, și-am realizat atunci că nu voia încă să îmi arate că-și dorea și ea să fim singuri în acea seară. Sau poate nici nu voia, așa că mai aveam de săpat la ghiveciul ei, înainte să-i ud floarea. Surprinzător pentru mine (mă lua mereu gura pe dinainte), la ieșirea pe străzile orașului, pustiu în acea seară, îmi pierdusem orice urmă de elocință.

Poate culorile înserării să fi fost de vină, ca și faptul că pe noua pietonală din centru se aprinseseră felinarele, altfel nu îmi explic cum de rămăsesem fără grai. Anca arăta ciudat: din cauza machiajului ori a luminii, dinapoia chipului său aveam senzația că mă privea altcineva. Își conturase prea puternic ochii sau avea sprâncenele recent pensate – nu îmi dădeam prea bine seama ce detaliu mă frapase (stăteam deja prost cu atenția la detalii) – cert este că aveam acea senzație ciudată când te pocnește un lapsus.

Nu mai puteam fi atent la ea ori la subiectul discuției, ci mă strofocam să-mi amintesc cine se-ascundea înapoia chipului său în seara aceea, ca și cum de asta ar fi depins totul. De unde puteam să-ncep? încerca mintea mea s-o ia în ordine, ca și cum aș fi putut să-mi amintesc o față ca pe un nume, luând-o alfabetic: A – Anca, Ana, Anda, Aurelia, Aurora? Zâmbetul, dinții, gropile din bărbie, ochii, genele, sprâncenele (sigur ceva de aici era), un zâmbet vesel pe o față tristă, o privire gri, o față excesiv de expresivă datorită nasului borcănat.

Căciula să fi fost cauza, prea masculină pentru capul ei delicat, sau ce contrast mă putuse intriga chiar atât de ieșisem aproape complet din cadru? Cine ești tu, Anca? strigau de departe, tot mai departe de mine, gândurile mele alergând pierdute de jur-împrejurul ei. Ea mă privea nedumerită de brusca liniște ce se lăsase între noi. De cine-ți poate aminti o persoană pe care n-o știi deloc, dar absolut deloc, decât din scurte interacțiuni de zi cu zi de la serviciu, asta după ce v-ați întâlnit la o masă în jurul unei cărți, scrisă nici aceea prea bine, de tine, despre fostul ei iubit…

*fragment din volumul „Recuperatorul de iepuri” – continuarea „Chiriașului la Cluj”, apărut la Școala Ardeleană 2016

Foto cu: Crina Prida 
Advertisements

Related Posts

About The Author

Add Comment